Probabil că ați văzut „Mâinile în rugăciune” în multe locuri, însă povestea din spatele acelei picturi m-a impresionat. Este vorba despre Albrecht Dürer, pictor german din secolul XVI. Albrecht făcea parte dintr-o familie cu mulți copii, iar tatăl trebuia să muncească din greu ca să ofere de cele necesare traiului familiei sale. Să ofere posibilitatea studiilor academice copiiilor săi nici nu era luată în considerare.
Doi dintre frații mai mari, Albrecht și Albert, care aveau talent la desen, s-au gândit să facă un pact și să urmeze pe rând cursurile Academiei de la Nuremberg. În timp ce unul mergea la cursuri, celălalt urma să muncească în mină pentru a-l susține. Au dat cu banul, iar sorțul a căzut pe Albrecht Dürer să meargă primul la școală.
După patru ani, Albrecht și-a finalizat studiile, iar lucrările sale erau deja apreciate. Când s-a întors în satul natal la sărbătoarea familiei dată în cinstea lui, s-a adresat fratelui său: „Acum, Albert, este timpul tău să mergi la Nuremberg și eu voi avea grijă de tine, așa cum și tu ai avut grijă de mine.” Însă fratele care a muncit în mină pentru Albrecht a răspuns:
„Nu, fratele meu, nu pot să merg la Nuremberg. Anii aceștia la mină au lăsat urme. Iată cum arată mâinile mele. Oasele de la fiecare mână au fost zdrobite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr și de o artrită atât de supărătoare, că abia mai țin un pahar în mână. Nu voi putea niciodată să țin ca tine o pensulă sau un creion și să desenez cu măiestrie. Pentru mine este prea târziu.”
Pentru a-i aduce un omagiu pentru tot sacrificiul fratelui său, Albrecht Dürer i-a pictat mâinile muncite cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer. El și-a numit pictura „Mâini”, încât toată lumea o recunoaște sub numele de „Mâini în rugăciune”. Dintre cele peste 500 de lucrări ale lui Albrecht Dürer, noi nu cunoaștem prea multe, însă această lucrare nu trece neobservată.
Această pictură ne aduce minte de câteva lucruri:
- avem nevoie unii de alții,
- nimeni nu poate reuși în viață singur,
- iar rugăciunea este cu adevărat o muncă valoroasă.
Nu cred în proverbul care spune că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”. Nu trebuie să fie diferență între cele două lucruri.
Rugăciunea este uneori cel mai mare ajutor pe care îl putem oferi. Trebuie să ajutăm, trebuie să muncim, trebuie să ne rugăm și trebuie să spunem ceea ce trebuie spus. Toate au locul lor. Nu putem renunța la niciuna. Dar cred că este mult mai ușor să dai un ban decât să te rogi cu perseverență și cu credință pentru ceva. Marii oameni ai lui Dumnezeu sunt mari oameni ai rugăciunii.
Rugăciunea este una dintre cele mai grele munci.