Am primit următoarea întrebare din partea unui tânăr.
Care e diferența dintre liderii care reușesc și cei ce eșuează? Oameni precum Napoleon sau Alexandru cel Mare au schimbat lumea. Ce au avut în comun ca lideri de au reușit?
Iată răspunsul meu:
Este o întrebare bună. Răspunsul meu este subiectiv. Fiecare putem să ne dăm cu părerea despre lucruri și oameni. Acum trebuie să ști că una este să trăiești o poveste și alta este să cunoști finalul ei. Ce ușor este să ai un episod din viața ta și să spui cum ai reușit un lucru și care au fost obstacolele pe care le-ai depășit. Ceea ce s-a terminat e ușor de povestit. Însă ceea ce trăiești încă nu e la fel de ușor. Altfel spus, viața lui Napoleon sau Alexandrul cel Mare este o poveste încheiată. Nu știm cum și-au trăit ei povestea. Nu știm luptele lor interioare, îndoielile și greutățile lor, dacă au avut parte de trădări și dacă au fost gata să renunțe. Oricum, povestea care ni se prezintă nouă este frumoasă și motivatoare și parcă ne face să credem că putem muta munții din loc. Însă povestea noastră este mai firavă sau fără strălucirea marilor narațiuni.
Noi suntem modelați de marile povești, dar ele nu spun totul. Imaginează-ți istoria lui Iosif. Rob, în pușcărie și totul se încheie aici. Nu am fi știut nimic de el dacă povestea s-ar fi oprit la mijlocul drumului. Sau imaginează-ți povestea lui Moise altfel desfășurată. Un copil evreu care moare înecat în Nil. Sau să mai lăsăm câteva detalii: un copil care este salvat și ajunge prinț egiptean, după toate probabilitățile urmaș la tron. Dar, într-un exces de mânie, într-o zi face o crimă. Este prins și executat pentru asta. Din nou povestea se putea încheia astfel, iar noi nu am fi avut povestea miraculoasă a lui Moise, eliberatorul poporului Israel. Marile povești sunt încheiate, a ta și a mea se derulează încă. Iar asta e o diferență enormă.
Hai să aplicăm și la Napoleon aceeași metodă. Ajunge să câștige prima luptă și la a doua este ucis pe câmpul de luptă. Ce vreau să spun este că sunt multe variabile pe care noi nu le luăm în calcul. Poveștile care s-au terminat frumos sunt ușor de relatat și extraordinare prin definiție. De altfel, spunem povestea lui Napoleon sau a lui Alexandru cel Mare, dar nu spunem povestea generalului lui Napoleon sau a altor oameni din vremea lui, sau a generalilor lui Alexandru cel Mare. Poveștile lor sunt mai puțin cunoscute și mai puțin relatate. Dacă există astfel de povești trebuie să căutăm destul de mult după ele. Nu sunt importante povești lor? Nu sunt valoroase? Nu avem nimic de învățat din ele? Nicidecum. Dar noi suntem tentați să alegem modelele cele mai mari, cele mai puternice, cele mai cunoscute. Acești oameni de lângă oamenii mari nu și-au avut rolul lor? Ei nu au schimbat lumea? Cu siguranță că da, însă noi alegem povestea în care (poate chiar inconștient) am fi vrut să participăm, dacă s-ar fi putut, ca personaj principal.
Altfel spus, trebuie să știm care este locul nostru în lume, cum am spus mai devreme. La Crăciun am predicat despre Iosif, tatăl pământesc al Domnului Isus. Iosif putea să ia o decizie greșită și să fie în lista neagră a Bibliei alături de Irod, Pilat, Iuda, Simon Magul și alții ca ei. Și totuși, după o intervenție divină, după un moment de revelație a decis bine, iar el rămâne un exemplu pozitiv în istoria Nașterii Mântuitorului. Chiar și așa, în istoria Noului Testament, Iosif a avut un rol mai șters. Important, esențial, dar mai fad. Aproape umilitor pe alocuri. Iosif și-a înțeles rolul și locul, iar Biblia îl menționează atât cât trebuie. Exemplele pot continua. Ioan Botezătorul a fost mare, însă un profet atât de mare cu o viață atât de scurtă! Nu e nedrept? Și totuși viața lui a fost atât cât a trebuit. Și-a îndeplinit misiunea și a mers în veșnicie. Noi nu trăim aici pe pământ, doar pentru ce putem face pe pământ, ci pentru a îndeplini rolul pe care Dumnezeu ni l-a dat: rol de frate, de tată sau de lider spiritual. E nevoie și de cei care aparent îndeplinesc un rol mult mai mărunt, dar esențial. Istoria nu este clădită doar din oameni precum Napoleon și Alexandru cel Mare, ci este mult mai complexă.
Suntem responsabili de ceea ce facem noi și foarte puțin de ceea ce fac alții. În povestea noastră personală avem rolul principal. Însă dacă mărim scena, s-ar putea ca rolul nostru să fie mai mic. De exemplu, un pastor are un rol esențial într-o biserică locală, dar care este rolul lui într-un cartier sau într-un oraș sau într-o țară? Aparent rolul lui se diminuează, dar nu îl face mai puțin valoros.
Să revenim la întrebarea din titlu. De ce unii lideri eșuează și de ce unii reușesc? Întrebarea în sine are presupoziția corectă că nu toți liderii reușesc sau nu toți liderii eșuează. Știm asta. E limpede ca lumina zile. Însă diferența dintre unii și alții uneori este dată de atât de puțin. Un lider care are azi succes poate să fie un mare eșec mâine, iar cel care pare de mare eșec azi, poate avea un mare succes mai târziu. Viața atât cât poți să spui „astăzi” nu este încă terminată. Cartea încă se scrie, succesul încă se clădește sau eșecul așteptă după colț. Nu știm. Ceea ce știm este că anumite lucruri sunt în controlul nostru iar latele nu. Suntem responsabili de ceea ce face, iar ceea ce nu putem schimba, putem să facem mai puține: să ne împăcăm cu gândul, să ne rugăm, să așteptăm un moment mai bun etc.
De ce unii eșuează? Depinde despre ce fel de eșec este vorba și de cine spune că a fost un eșec. Ceea ce este numit faliment pentru unii este un mare succes pentru alții. De exemplu, instaurarea comunismului a fost un succes pentru Partidul comunist și un mare eșec pentru toți intelectualii care credeau în valori precum libertate și democrație. Cei care erau de partea partidului jubilau, iar intelectualii vremii au fost trimiși la închisoare. După 30 de ani, s-a dovedit că intelectualii au avut dreptate și că au suferit pentru niște valori importante, iar comunismul a fost un mare eșec.
Dacă vom coborî la nivel individual, eșecul cel mai mare este eșecul moral și eșecul care are de-a face cu defectele de caracter și atitudine. Lipsa de rezultate este un semn, un feedback, nu rezultatul final. S-ar putea ca în lipsa de rezultate să se ascundă frica sau lenea. Și atunci avem de-a face tot cu un eșec ce ține de caracter. Sau poate este nerăbdarea. Mulți vor să reușească prea repede și pe cheltuiala altora. Succesul și reușita vine cu un preț corect care se plătește. Nota de plată uneori vine mai târziu, dar vine. Nimeni nu poate garanta nici succesul, nici eșecul, însă sunt câteva elemente comune ale liderilor care reușesc. Acesta este un alt subiect care merită abordat mai pe larg, însă spun aici doar în treacăt două calități ale liderilor care reușesc: caracterul încercat și perseverența. Acestea sunt două pietre de temelie ale unui lider care inspiră și reușesc să realizeze lucruri mărețe împreună cu alții.
Îți recomand alte două articole pe care le-am scris în legătură cu acest subiect:
Ce faci când lucrurile nu funcționează?
Cum știi că este sau nu „vremea potrivită”?
Care este răspunsul tău la întrebarea „De ce unii lideri eșuează, iar alții reușesc?” Te rog, lasă un comentariu scurt cu răspunsul tău.
Dacă cunoști pe cineva care are nevoie să citească acest text, trimite-i linkul acestui articol sau distribuie pe rețelele tale sociale.
Mulțumesc.
Din perspectiva crestina, a fi lider inseamna a fi slujitor. Isus a spus ca cel care slujeste este lider.
Asadar, chestiunea ar trebui reformulata: De ce unii lideri esueaza in a sluji?
Daca Iona a luat-o in cealalta directie fata de cea unde i-a spus Dumnezeu sa se duca, daca lui Petru a trebuit sa i se rectifice dioptriile spirituale ca sa-i includa si pe cei dintre neamuri intre cei mintuiti, daca MARI oameni din istoria crestinismului au avut caderi si au fost recuperati, ar trebui sa ne gindim la chestiunea slujirii ca fiind extrem de complicata. Ea tine mai putin de ghetoul confesional (local) si mai mult de lupta care se da intre imparatiile spirituale.
Avem destui oameni cu caracterul criminal al lui David, e nevoie de mai multi Natani.
Dumnezeu a ingaduit tragedii de o amploare de neconceput, atit razboaie cit si fenomene masive de crima – Holocaust, Gulag, genocidul armean, cel din Rwanda si altele, atit razboaie economice, cit mai ales razboaie reci intre IDEOLOGII.
Ma tem ca cei care sint interesati sa reuseasca ca lideri au o perspectiva reductionista, care, daca trece cumva de gheoul confesional (local), se opreste undeva, cel mult, in diaspora.
Este evident reflexul conducatorilor comunitatilor de crestini (evanghelici) de a se retrage in fata marii batalii cu mersul lumii.
Aceasta batalie are parametri culturali si spirituali.
Cu alte cuvinte, nu ar trebui crestinii doar sa se roage si sa aiba activitati specifice ale ghetoului confesional, de vreme ce menirea Bisericii e cu totul alta.
A vrea sa fii lider nu este o dorinta rea. Dar daca asta are de a face cu activitati mundane legate de „betoane si orhidee”, cum am lansat formula anii trecuti, atunci nu e vorba de a fi lider, nu e vorba nici macar de a fi un crestin lucid in IMPARATIA lui Dumnezeu.
Daca mutam focalizarea de pe conceptul secundar de Biserica pe conceptul de prim rang pe care l-au folosit Trimisul Isus si Botezatorul Ioan – Imparatia lui Dumnezeu, dimpreuna cu POCAINTA – atunci deja incepem sa privim in alte culori, in alte coordonate, chestiunea slujirii, care rezulta din modelul impus de Isus Serv-Imparat.
Cultura ghetoiza(n)ta a cintecelelor, rugacinelelor, predicutelor si mediocrelor relationari intre cei care sint la fel (Isus a spus ca nu e mare brinza, cit timp crestinii nu ii iubesc si pe dusmanii lor) TREBUIE inlocuita de un alt fel de cultura de tip spiritual.
E vorba de cultura libertatii (si responsabilitatii) spirituale.
Slujitorii vor sluji intotdeauna, indiferent daca au sau nu vreo functie, daca primesc sau nu bani si aprecieri, daca mai au de trait o zi sau un sfert de veac.
S-o rupem cu paginatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie.